Căutarea inițiatică a iubirii

De la iubirea de sine la Iubirea Divină

Annie Achard, conferențiar U.R.C.I

Iubirea, care era „la început”, face să bată inima lumii de la firul de iarbă până la om. În acest mare ocean care este Sufletul universal, în esență totul este legat. Universul este plin de această esență vie, vibrantă pe care unii o numesc „Câmpul” sau „Matricea” sau încă „Spiritul lui Dumnezeu”. Astfel toate ființele sunt conectate unele cu altele și cu toate lucrurile în univers. Omul, această specie dominantă care se situează la „vârful piramidei vii”, încă n-a conștientizat responsabilitatea acestei situări, fiindcă, din vârful acestei piramide, el prea adesea consideră regnurile așa-zise „inferioare” a fi obiecte de manipulat precum dorește pentru „bunăstarea sa personală”. Totuși, condiția sa de ființă umană, „care îi conferă cel mai înalt nivel de conștiință de sine”, îl angajează dimpotrivă, la a respecta și proteja întreaga Creație în a sa frumusețe și a sa măreție.

Mai mult, omul are în misiunea sa cosmică, și potrivit preceptelor Tradițiilor ezoterice, datoria de a contribui individual și colectiv, la spiritualizarea materiei și a tuturor ființelor. Iubirea îi poate permite să realizeze această misiune. Pentru a o face, lui îi trebuie să se angajeze pe cărarea căutării sale inițiatice. Așadar, cum putem să dezvoltăm această „trezire a Iubirii” și ei să-i conferim o dimensiune operativă? Pentru a răspunde la această întrebare, după ce vom fi abordat noțiunile generale privind Iubirea, vom evoca în ce fel ea se înscrie în inima evoluției iubirii de sine; vom analiza apoi modul în care ea se exprimă în respectul și iubirea celuilalt. În sfârșit, ne vom strădui să o experimentăm în Iubirea Divină.


Trei lumi

Ca să ne alăturam unui mare număr de tradiții, într-o formă simplificată se poate spune că există trei nivele de conștiință – trei lumi:

  • Lumea orizontală a lui „a Avea”, a aparențelor, complet separată de Esența Divină. Ea țese văluri opace care ne mențin într-o căutare nestăvilită de dorințe egoiste, mereu nesatisfăcute, și ne separă de adevărata noastră natură.
  • Lumea verticală a lui „a Fi” în devenire de a fi, a încrederii într-un „Spirit al lui Dumnezeu”, în valorile respectului, compasiunii, altruismului și Fraternității universale.
  • Conștiința Cosmică, Sufletul Universal, Planul Divin.
    Ma Ânanda Moyi spunea: „Să nu uitați că picătura de apă poate ști că ea se află într-o mare, dar foarte rar ea își dă seama că marea întreagă este în ea”.
    Cu titlu ilustrativ, în Arborele Sefirotic, aceste niveluri de conștiință sunt reprezentate prin cele trei triunghiuri de deasupra sefirei Malkuth, Regatul:
  • Primul triunghi, lumea formării, care este legată de Lucrarea în negru, reprezintă lumea lui „a Avea”; este matricea apelor. Este lumea ego-ului, lumea iluziei, lumea detenției așa cum o descria Platon, cu acei oameni înlănțuiți în cavernă. Ne trebuie să-l eliberăm pe a Fi pentru a ni se deschide un alt nivel de conștiință. Vechiul om trebuie să moară!
  • Al doilea triunghi, lumea creării, care este legată la Lucrarea în alb, reprezintă lumea lui „a Fi”; este matricea focului. Este cea în care se conștientizează că totul este legat în univers. Percepem că există o altă dimensiune a vieții; este vorba de verticalizarea Ființei; este necesar a se asuma această nouă etapă. Noul om trebuie să se dezvăluie, trebuie să părăsească ego-ul pentru a se oferi verticalității.
  • Al treilea triunghi, deasupra non-sefirei Da’ath, Cunoașterea, este lumea emanării legată la Lucrarea în roșu; reprezintă Planul Divin.
    Omenirea zace în acest prim triunghi; va trebui să trecem prin portalul care o va conduce la a Fi, deschizându-se spre lumea divină a Sufletului și a Iubirii Universale. Astăzi omenirea trebuie să-și conștientizeze identitatea divină. A trece prin acest portal, înseamnă a accepta mai întâi să ne întoarcem în adâncurile noastre. Precum pruncul care trebuie să se întoarcă în pântecele mamei sale înainte de a se naște, trebuie să facem această întoarcere inițiatică, să integrăm această nouă naștere și să primim botezul Focului. Este V.I.T.R.I.O.L.-ul alchimiștilor, formulare latină care înseamnă „Vizitează interiorul Terrei și remediindu-l vei găsi Piatra ascunsă”, altfel spus, pătrunde în adâncurile ființei tale, singur cu tine însuți, străpunge secretul naturii tale, și potrivește-te pentru ca ceea ce este sus să poată intra în ceea ce este jos.
    Harvey Spencer Lewis a scris: „Sufletul omului caută să exprime pe Terra divinele sale calități și acestea se pot rezuma într-un singur cuvânt: Iubirea”. Dacă acum n-avem decât o singură Iubire, trebuie să alegem lumea în care vrem a o face să evolueze:
  • În lumea orizontală, în care nu este decât dorință de posesie, de putere, de egoism și de gelozie? Aceasta „transformă în lucruri” fără a recunoaște în celălalt – fie o vegetală, un animal, sau chiar în om – dreptul lor la viață, identitatea lor divină.
  • Sau în lumea lui „a Fi”, pentru a trezi această iubire „verticală” la valori de respect, de compasiune, de altruism și de fraternitate universală și astfel să i se permită Rozei noastre a înflori în centrul Crucii?

Astăzi, este necesar a se deschide definitiv poarta care ne va conduce la această verticalitate și care ne va lega la Esența Divină, germen care este în fiecare și pe care noi trebuie să-l facem să crească. Aici începe căutarea noastră inițiatică a Iubirii.

Victor Hugo punea această întrebare: „Ne naștem de două ori? Da. Prima dată, ziua în care ne naștem la viață; a doua oară, ziua în care ne naștem la Iubire”. Nașterea la Iubire, este o căutare – o experiență interioară care duce la înțelegerea marilor legi universale într-o viziune holistică. Și acum, ce definiție putem da cuvântului „Iubire”? Este vorba de o forță, de o energie care transcende spațiul și timpul – o legătură care tinde să unească sau să reunească. Ea este Esența Divină din inima întregii Creații.

În materie, iubirea operează prin forțele de atracție sau de respingere. Atomul însuși este o expresie a Iubirii. Această lege este cea care face atomii să se atragă pentru a forma moleculele, și apoi substanțe materiale. La om, Iubirea realizează unirea cu sinele nostru și cu celălalt, oricare altul. La nivelul omenirii, ea ne deschide către fraternitatea universală. În fine, la nivel spiritual, ea recunoaște unirea noastră cu Dumnezeul inimii noastre, cu Maestrul Interior în fiecare din noi. Iubirea umană este astfel cheia care deschide poarta Iubirii Cosmice.

Divinul ni se dezvăluie sub multiple forme și în special prin Cuvântul căruia i se dezvăluie Lumina, Viața și Iubirea:

  • Iubirea face parte din Lumină și din Viață. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei care o dau și pe cei care o primesc. Iubirea dezvăluie și se dezvăluie.
  • Iubirea face parte din Cuvântul care era lângă Dumnezeu, Cuvântului care era Dumnezeu. Ea răsună și vibrează în inima întregii Creații. „Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire”, afirma Albert Einstein.

Să începem acum această călătorie inițiatică a iubirii de sine, spre Iubirea Divină, trecând prin respectul și iubirea celuilalt, pentru a tinde, în final, către fraternitatea universală.


Iubirea de sine

Prima etapă a acestei căutări inițiatice începe deci, în primul rând cu dezvoltarea iubirii de sine. „Mergi spre tine însuți”, ne spune Biblia („Lekh LeKha”, Gn 12,1). A merge spre sine, înseamnă a intra în labirintul nostru interior și a efectua întoarcerea în adâncurile abisale ale ființei noastre. Înaintând pe această cărare interioară, mergem să ridicăm mai multe pietre:

  • piatra cunoașterii de sine, care urmează conștiinței de sine;
  • piatra ascultării în liniștea interioară;
  • piatra iertării și a rezilienței;
  • piatra Nopții Negre și;
  • piatra gărzii inimii cu cele două porți ale sale.

Să ridicăm împreună această primă piatră: cunoașterea de sine, sau conștientizarea lui „Eu sunt”. Pe portalul templului lui Apollo la Delfi, în Grecia antică, era gravată deviza: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Pentru a se cunoaște pe sine însuși, avem de distins mai întâi manifestările ego-ului, de cele ale sinelui și, precum alchimistul, a transmuta, încetul cu încetul, în creuzetul nostru interior, defectele și erorile noastre. Totuși, să rămânem îngăduitori în ceea ce ne privește: să ne acordăm dreptul de a comite erori, pentru a ne da posibilitatea de a învăța din slăbiciunile noastre și de a le corecta pentru ca, în acest creuzet, coacerea să se poată opera.

Cunoașterea de sine urmează conștiinței de sine. Noi suntem ceea ce avem conștiința de a fi: „Eu sunt ce sunt” astăzi, și „eu sunt de asemenea în devenirea de a fi”. În cartea Exodului (Exod 3,14), Dumnezeu se manifestă astfel lui Moise: „ʹeHeYeH ʹa SheR ʹeHeYeH”; „Eu sunt ce sunt” sau „Eu sunt Cel ce sunt”. În acest fel se desenează drumul pentru a merge spre sine. În adâncurile ego-ului nostru, în chiar centrul labirintului nostru interior, trebuie să găsim poarta care ne va conduce pe acest drum. Ea ne va permite să contemplăm Lumina care strălucește în fiecare dintre noi. În acest fel vom înțelege că Sufletul și Sinele sunt unul. Astfel înțelegem cine suntem în realitate, adică ființe în același timp fizice și spirituale, substanță și esență; deci ființe duble în esență și triple în manifestare.

Din învățăturile rozacruciene, putem învăța că există trei mari principii: fizic, psihic și spiritual. Prin exerciții practice, studentul rozacrucian este încurajat să-și trezească principiul psihic al ființei sale pentru a-l elibera din strânsoarea materiei, pe de o parte, și a-l forma pentru a asculta mesajele Maestrului său Interior, pe de altă parte. În acest mod, Ordinul Roza-Crucii invită la traversarea a două poduri:

  • Podul psihic, numit și „veșmântul de Lumină țesut de creatorii divini”, așezat între corpul nostru fizic și corpul nostru psihic.
  • Podul spiritual, la rândul său, așezat între corpul nostru psihic și corpul nostru spiritual.

Scopul nostru este de a trezi acest corp psihic pentru a traversa cu ușurință podurile psihic și spiritual, a circula dintr-un corp în altul și a lua Învățăturile Divine. Cât privește corpul fizic, acest Templu sacru, ca oglindă divină el cere atenție și respect – Lumină și Iubire. El este lăcașul Luminii sau ar putea fi încă „Graalul de aur”. El găzduiește sufletul nostru de-a lungul acestei incarnări. Potrivit lui Teilhard de Chardin, se poate afirma că „noi suntem ființe spirituale trăind o experiență umană; un corp viu, dotat cu un suflet comun”.

Astfel, a se iubi pe sine însuși înseamnă a recunoaște realitatea noastră profundă și a lăsa să strălucească soarele nostru interior într-o Iubire din ce în ce mai vibrantă. „Mare este efortul de a căuta a ne cunoaște așa cum suntem, scria Louis-Claude de Saint-Martin, dar trebuie după aceea să muncim pentru a ne cunoaște așa cum am vrea să fim. Aceste două științe sunt legate și trebuie să ne preocupe tot timpul. O a treia știință survine după acestea două, și este fără îndoială cea mai dificilă dintre toate. Astfel că după ce am învățat să cunoaștem ceea ce am vrea să fim, trebuie să muncim necontenit pentru a deveni”.

Să ridicăm acum cea de-a doua piatră: ascultarea în liniștea interioară. Ascultarea cere liniște. Se recomandă în acest caz a intra în liniștea inimii noastre și a lăsa Sinele să se exprime. În liniștea interioară, adevăratul Sine se dezvăluie în toată splendoarea sa și pare a spune „vino!”. Iubirea ne vorbește în liniștea inimii noastre, în Lumina sufletului nostru: pentru a-i auzi mesajul, devine necesar a fi în totală receptivitate – a crea în noi acel gol care ne procură liniștea gândurilor noastre, a vorbelor noastre și a acțiunilor noastre. În această acalmie, stăpânirea liniștei va permite Luminii Divine să strălucească în noi și să ne îmbrățișeze întreaga ființă.

Ridicăm acum cea de-a treia piatră: cea a iertării. Așa cum Piatra Filosofală dezvăluie adevărata Lumină, noi nu putem dezvălui Lumina în noi decât dacă nu oferim nicio rezistență trecerii sale. Așa că ar trebui să ne debarasăm de toate zgurile noastre – ar trebui să ne golim inima de orice ranchiună pentru a dezvălui Lumina și Iubirea.

A ierta, înseamnă a ne libera de toate acele resentimente care ne otrăvesc ființa și ne ascund Lumina. Sofocle ne amintește că „un singur cuvânt ne liberează de povara suferințelor vieții; acesta este cuvântul ‘Iubire’”. Trebuie deci să trecem la a ierta și la ceea se poate numi „reziliență”. Reziliența este refuzul de a ne resemna în fața fatalității nenorocirii, dar, asta nu înseamnă negarea acesteia. Și cu atât mai mult a o uita: dacă comparăm traumatismul cu o leziune fizică, faptul de a pune un pansament deasupra ei nu o vindecă, ba dimpotrivă; dacă aceasta nu a fost dezinfectată, plaga se cangrenează, se infectează și se necrozează, și atunci trebuie să scoatem pansamentul și să spălăm rana, chiar dacă acest lucru doare! O cicatrice se formează, mereu sensibilă de-a lungul vieții noastre; astfel reziliența cicatrizează relele, dar dezvăluie și o fragilitate conștientă în noi. Reziliența este metamorfoza rănii: în crisalida noastră interioară, trebuie să conștientizăm traumatismul și să-l transformăm în forță, pentru ca fluturele să zboare, mai ușor și eliberat.

A gândi prea mult trecutul închistează ruptura și îi relansează efectele sale destructive. A proceda în acest fel este antirezilient, în timp ce metamorfoza eliberează – ne deschide la Iubire. Precum un fluture, trebuie să găsim capacitatea de a ne relua viața după o perioadă dureroasă. Care procese ne duc la reziliență și cum să le punem în aplicare? Mai întâi este vorba de a înțelege. A înțelege, înseamnă a admite faptele, a le incorpora în istoria noastră: a înțelege istoria noastră înseamnă „a ne cunoaște pe noi înșine”. În continuare trebuie să iertăm – iertare adevărată care transmută sentimentele de ură în Iubire; a ști să iertăm pe altul, a ști de asemenea să ne iertăm pe noi înșine, fiindcă în multe traumatisme se naște un sentiment de vinovăție. A nu ierta, înseamnă a rămâne înlănțuit în rană, precum un câine în lanțul lui; înseamnă a ne interzice să fim fericiți și să fim liberi; înseamnă a ne interzice să iubim; înseamnă a genera ură și a rata întâlnirea cu Viața și Iubirea. Pe această cale a rezilienței, nu se mai întâlnește întunericul atât timp cât se acceptă a face ca pe aceasta să intre Lumina!

Iată un scurt extras din cântecul „Cursă contra rușinii”, al lui Grand Corps Malade, un tânăr sportiv de nivel înalt care, în urma unui accident, a devenit „omul în cârje”:
« Prin faptul că nu mai cred în nimic, viața este cea care plânge.
Vino spre lumină, micul meu frate…
Micul meu amorez, al meu Polo, amicul meu…
Nimic nu se aruncă, o să iubim…
»
Ridicăm acum cea de-a patra piatră: Noaptea Neagră și mâna întinsă de Maestrul nostru Interior pentru a ieși din întuneric și a reintra în Lumină. Pe drumul inițiatic, putem întâlni, în mai multe reprize, ceea ce Tradiția numește „Noaptea Neagră”, acea perioadă în care sufletul rătăcește în întunericul incertitudinii și al îndoielii, și în care suntem antrenați în întunecimile noastre interioare.

Astfel închiși în athanor-ul nostru, ne ardem zgurile, și precum alchimistul care vede puțin câte puțin cum strălucește aurul pur în creuzetul său, aurul nostru spiritual ni se dezvăluie! Însă, acest timp al purificării nu trebuie să se eternizeze, și noi trebuie să-l asistăm pe Maestrul nostru Interior pentru a ieși din acest întuneric, să urcăm pe scara ducând în linie dreaptă spre Soarele Divin și să intrăm în Lumina zorilor aurii. În ce fel?:

  • Menținând, mai mult ca oricând, perioadele noastre de rugăciune, de meditații și de armonizare, cele care ne vor hrăni sufletul: hrană cu atât mai importantă cu cât ne simțim mai abandonați în noapte.
  • De asemenea rememorând acele momente care ne-au încântat sufletul, precum ar fi de exemplu, să ascultăm unele piese muzicale care inspiră și ne-au atins inima în timpul unei experiențe mistice sau într-un alt moment deosebit. Amintiri care ne îmbrățișează din nou inima și încântă Lumina Divină din noi.

În cele din urmă, ridicăm a cincea piatră: „garda inimii”, cu cele două porți. Părinții deșertului asimilează garda inimii unui „paznic” care pune pe fugă ceea ce ei numesc „banda răului”. Ca o sentinelă, sau ca un gardian interior, ea se postează la poarta Templului inimii noastre pentru a împiedeca „răul” să se exprime prin noi. Acest gardian este cu ochii pe noi, ne controlează în fiecare clipă gândurile, vorbele și acțiunile, pentru a nu culege decât Lumină Divină. În acest Templu interior, se găsesc ceea ce Louis-Claude de Saint-Martin numește „cele două porți ale inimii”; el ne spune că „dacă omul își închidea inima la nelegiuire, ea n-ar fi avut nici o cale de ieșire pentru a se putea strecura în lume”. Trebuie să ne închidem inima „forțelor distructive” și să o deschidem energiilor divine. Inima este deci acel creuzet în care se operează transformarea care să permită omului a se deschide către Divin. În fine, Saint-Martin precizează că singura inițiere pe care o propovăduia și pe care o căuta cu ardoarea sufletului său „este aceea prin care putem intra în inima lui Dumnezeu, și face să intre inima lui Dumnezeu în noi”. Astfel, deschiderea porții superioare a inimii ne condiționează urcarea spre Lumină.


Iubirea celuilalt

A doua etapă a acestei căutări inițiatice continuă cu respectul și cu iubirea celuilalt. Viața este o punere în relație: a trăi, înseamnă a fi legat de ceilalți; și această relație nu poate fi trăită într-o formă fructuoasă, decât dacă suntem deja legați Sinelui, așa cum tocmai am văzut-o.

Având dezvăluită iubirea de sine, suntem pregătiți să ne deschidem celuilalt; ca oglindă în care se reflectă propriul nostru eu. Suntem pregătiți să ne deschidem unei relații de la ființă la ființă. Această privire asupra altuia, care trebuie să conducă toate gândurilor noastre, vorbele noastre și acțiunile noastre zilnice, o regăsim în rugăciunea de dimineață a sfântului Francisc de Assisi; ea conține toate principiile acestei „alchimii mentale” pe care trebuie s-o realizăm în fiecare zi. Iată rugăciunea:
« Dumnezeul inimii mele, Dumnezeu comprehensiunii mele,
În liniștea acestei zile născânde,
Vin să-Ți cer pace, înțelepciune și putere.
Astăzi vreau să privesc lumea
Cu ochii plini de iubire,
Să fiu răbdător, înțelegător, blând și înțelept,
Să-i văd dincolo de aparențe
Pe copiii Tăi, așa cum Tu însuți îi vezi,
Și astfel, să nu văd decât binele în fiecare.
Astupă-mi urechile la orice calomnie,
Păzește-mi limba de orice răutate,
Ca numai gândurile care binecuvântează
Să sălășluiască în spiritul meu,
Să fiu atât de binevoitor și de voios,
Încât toți cei care se apropie de mine să simtă prezența Ta.
Îmbracă-mă cu frumusețea Ta, Dumnezeu al inimii mele,
Și de-a lungul acestei zi, să Te dezvălui.»

Pentru a ne deschide altuia, va fi necesar să ridicăm din nou câteva pietre de pe acest drum: va trebui să integrăm valorile respectului, compasiunii, simpatiei și altruismului, și să ne deschidem solidarității, pentru a tinde in fine spre fraternitatea universală.

Pentru a integra valori de respect, trebuie să conștientizăm că fiecare ființă este o istorie sacră a Marelui Tot. Trebuie să fim animați de cel mai mare respect pentru natură, animale și pentru toate ființele umane, indiferent de rasele, religiile sau limbile lor, fiindcă orice creatură este de Esență Divină. Louis-Claude de Saint-Martin califică acest respect pentru altul ca „rugăciune a lucrărilor”. Este vorba de a „vedea pe Dumnezeu” în orice ființă și în orice lucru, cu compasiune și Iubire. „Armonizarea cu Dumnezeu în lucrările Sale”, revine în a vibra la unison cu Iubirea Divină și a trăi o clipă de eternitate și de bucurie. Rumi îndemna a-i iubi și a-i respecta pe toți oamenii atât timp cât fiecare om este reflectarea Ființei Absolute; astfel el propovăduia iubirea omenirii și toleranța.
Cât despre compasiune și simpatie, este vorba de aptitudinea de a conștientiza suferința celorlalți. Înainte de orice, amintim că a susține pe altul înseamnă și a ne susține pe noi înșine! Atunci, cum să aducem altora în încercări susținerea noastră? Un pic de empatie ne poate permite să-l înțelegem pe celălalt, să-i aducem consolarea noastră și sprijinul nostru, să-i devenim martori, să-l ascultăm, să-l întâlnim, să-l îndrumăm spre un mâine, într-un alt proiect de viață, să împărțim și să avansăm împreună.

În fine, pentru a ne deschide solidarității, este necesar să dezvoltăm ascultarea și să transmitem iubire, tandrețe și stabilitate, astfel încât „celuilalt” să i se permită a-și găsi locul în sânul societății noastre… permițându-i să-și refacă stima de sine și să existe din nou. Un cuvânt, un gest de tandrețe și de iubire, reprezintă mijloace esențiale pentru a-l întâmpina pe altul în încercarea sa, să-i întindem mâna și să-l ajutăm să refacă un prim pas spre un alt mâine. Astfel, a-i aduce celuilalt susținerea noastră revine în a-l asculta, a-l urmări, a-i întinde mâna, a-i arunca o coardă sau o prăjină, pentru a-l ajuta să iasă din abis și mai ales să reînceapă. Solidaritatea ne apropie și ne unește pe unii de alții. „Iubiți-vă unii pe alții precum eu v-am iubit”, ne învăța Maestrul Iisus. Trebuie să mergem în întâmpinare celuilalt, a tuturor altora, pentru a construi o nouă omenire.

Pentru a tinde spre fraternitatea universală, trecerea de la individual la colectiv – de la om la omenire – este o etapa crucială în căutarea noastră de Iubire. Ne trebuie să „gândim universal” la starea de bine a tuturor ființelor vii, sub forma unei iubiri unice. „Când oamenii vor înțelege că ei formează o fraternitate universală avându-și originea în Dumnezeu, că Terra poate deveni un paradis și natura o sursă de inspirație, atunci radiația acesteia se va purifica și va realiza regenerarea omenirii.”

În acest fel conștientizăm că omenirea este UNA și ca urmare putem lucra în numele fraternității, fiindcă omul este membru cu drepturi depline al acestei mari fraternități universale, înglobând tot ce este viu. Regăsim această fraternitate în felul în care o scrie poetul ivorian Bernard Dadié:
« Pe drumul de Mâine.
Drumul Oamenilor.
Drumul Fraților.
Fără altă fraternitate, decât cea a tuturor și pentru toți.
Fără alt cântec, decât cel al tuturor și pentru toți…
Pe drumul de Mâine,
Drumul oamenilor noi,
Drumul Iubirii universale… »


Iubirea Divină

Ultima etapă a acestei căutări inițiatice se va încheia cu experiența Iubirii Divine. Pentru a ne asista în această căutare de Iubire, dispunem de instrumente minunate precum meditația cotidiană și rugăciunea.

A intra în meditație înseamnă a ne lega și a intra în armonie cu întreaga Creație; înseamnă, pas cu pas, să traversăm acel pod spiritual care ne conduce la Divin, după care ființa să ne înflăcăreze cu Iubirea Sa. Rugăciunea, în ceea ce o privește, este „fiica Iubirii, este respirația sufletului”. Într-adevăr, a se ruga constă în a stabili un dialog intim între Sine și Dumnezeu. Rugăciunea este un mijloc privilegiat pentru a conștientiza legătura spirituală care îl unește omul de Dumnezeu. Rugăciunea ne pune în rezonanță cu sursa sufletului nostru și produce o „fuziune” momentană între conștiința noastră și Conștiința Cosmică.

Denis Areopagitul descrie astfel experiența rugăciunii sale: „Este ca și cum o scară luminoasă era suspendată în înălțimile cerești și, simplul fapt de a o prinde, mai întâi cu o mână, apoi cu alta, pare s-o tragă în jos; dar în realitate, suntem noi înșine cei cățărați către splendorile cerești ale radiației de lumină.” De fapt, el descria cu alte cuvinte un pod spiritual care ne conduce la Lumina și Iubirea Divine, prezente în fiecare din noi.

A face experiența Iubirii Divine înseamnă a trăi extazul Iluminării – a realiza unitatea cu Absolutul. Înseamnă a ne descărca de toate fricile și a ne umple de Lumina Iubirii și de bucurie. Exteriorul și interiorul nu mai sunt diferențiate; suntem Unu și Unul este în noi. Precum Piatra Filosofală dezvăluie Lumina, Iubirea îndeplinește transformarea interioară a ființei noastre. Fiecare dintre celulele noastre vibrează și radiază această Iubire. În acest fel suntem pregătiți a culege, în inima noastră, întreaga Creație; complet scufundată într-un ocean de Iubire… astfel putem îndeplini această misiune de Gardian al Terrei.

Îmi revine în memorie un cântec rozacrucian – cântec care își găsește tot sensul la acest nivel de reflecție.
« Iubire, care înlături teama,
O tu, ce ne dai bucurie.
Iubire care eliberează,
Îndrumă-mă în Măiestrie! »

În calitate de umaniști, avem datoria de a multiplica eforturile noastre pentru a manifesta idealul nostru de puritate și de Iubire pe toate planurile ființei noastre. Omenirea face acum experiența Nopții Negre. „A venit timpul când toate ființele trebuie să fie readuse la puritatea lor de origine și în care avem a răspândi, în această lume, într-un gest de fraternitate… Iubirea Universală și Pacea Profundă.”

Revista Rose-Croix nr. 270

Arti. 01-0/220719