De la iubirea de sine la Iubirea Divină
Annie Achard, conferențiar U.R.C.I
Iubirea, cea care era „la început”, face să bată inima lumii de la firul de iarbă până la om. În acest mare ocean care este Sufletul universal, totul este legat în esență. Universul este umplut cu această esență vie, vibrantă pe care unii o numesc „Câmp” sau „Matrice” sau „Spirit al lui Dumnezeu”. Astfel toate ființele sunt conectate unele cu altele și cu toate lucrurile din univers. Omul, această specie dominantă care se situează la „vârful piramidei vii”, încă n-a conștientizat responsabilitatea acestei situări, fiindcă, din vârful acestei piramide, el mult prea des consideră regnurile așa-numite „inferioare” a fi obiecte de manipulat după cum dorește pentru a sa „bună stare personală”. Deși, condiția sa de ființă umană, „care îi conferă cel mai înalt nivel al conștiinței de sine”, l-ar angaja dimpotrivă, să respecte și să protejeze întreaga Creație în a Sa frumusețe și măreție.
În plus, în misiunea sa cosmică omul are, potrivit preceptelor din Tradițiile ezoterice, datoria de a contribui individual și colectiv, la spiritualizarea materiei și a tuturor Ființelor. Iubirea este cea care îi poate permite să realizeze această misiune. Pentru a o realiza, el trebuie să se angajeze pe drumeagul căutării sale inițiatice. Și atunci, cum putem dezvolta această „trezire la Iubirii” și acesteia să-i conferim o dimensiune operațională? Pentru a răspunde la această întrebare, după ce vom fi abordat noțiunile generale despre Iubire, vom evoca în câte feluri se înscrie ea în miezul evoluției Iubirii de sine; vom analiza în continuare forma în care aceasta din urmă ea se exprimă în respectul și Iubirea de celălalt. În sfârșit, ne vom strădui s-o experimentăm în Iubirea divină.
Trei lumi
Asociindu-ne mai multor tradiții, putem spune, într-o formă simplificată, că există trei niveluri de conștiință, trei lumi:
- Lumea orizontală a lui a avea, a aparenței, complet ruptă de acea esență divină. Ea își țese văluri de nepătruns care ne mențin într-o căutare nestăvilită de dorințe egoiste, mereu nesatisfăcute, și ne rupe de adevărata noastră natură.
- Lumea verticală a Ființei în devenire de a fi, reluarea legăturii cu acel „Spirit al lui Dumnezeu”, cu valorile de respect, de compasiune, de altruism și de Fraternitate universală.
- Conștiința cosmică, Sufletul universal, Planul divin.
Ma Ânanda Moyi spunea: „Să nu uitați că picătura de apă poate ști că ea se află într-o mare, dar foarte rar își dă seama că marea întreagă este în ea”.
Cu titlu ilustrativ, în Arborele sefirotic, aceste niveluri de conștiință sunt reprezentate prin trei triunghiuri, aflate deasupra sefirei Malkuth, Regatul:
- Primul triunghi, lumea formării, legată de Opera la negru, reprezintă lumea lui a Avea, este matricea apelor. Aceasta este lumea ego-ului, lumea iluziei, lumea lipsei de libertate așa cum o descria Platon, cu acei oameni înlănțuiți în peșteră. Este nevoie să ne eliberăm Ființa pentru a o deschide unui alt nivel de conștiință. Vechiul om trebuie să moară!
- Al doilea triunghi, lumea creării, legată de Opera la alb, reprezintă lumea lui a Fi, este matricea focului. Este cea în care se conștientizează că totul este legat în univers. Percepem că există o altă dimensiune a vieții; și anume de verticalizarea Ființei, este necesar să se asume această nouă etapă. Noul om trebuie să se dezvăluie: el trebuie să părăsească ego-ul, pentru a se oferi verticalității.
- Al treilea triunghi, cel de deasupra non-sefirei Daath, Cunoașterea, este lumea Emanării legată Operei la roșu, reprezintă Planul divin…
Omenirea zace în acest prim triunghi, trebuie să trecem prin portalul care o va conduce la triunghiul superior, la Ființă, deschizându-se lumii divine a Sufletului și a Iubirii universale. Astăzi omenirea trebuie să-și conștientizeze identitatea divină. A trece prin acest portal, înseamnă a accepta înainte de toate să ne întoarcem în adâncurile noastre. Precum pruncul care trebuie să se întoarcă în pântecele mamei sale înainte de a se naște, trebuie să facem această întoarcere inițiatică, să integrăm această nouă naștere și să primim botezul Focului. Este V.I.T.R.I.O.L.-ul alchimiștilor, formulare latină care înseamnă „Vizitează interiorul Terrei și rectificându-l vei găsi Piatra ascunsă”, altfel spus, pătrunde în adâncurile Ființei tale, singur cu tine însuți, străpunge secretul naturii tale, și aliniază-te în așa fel încât ceea ce este sus să poată intra în ceea ce este jos.
Harvey Spencer Lewis a scris: „Sufletul omului caută să exprime pe Terra divinele sale calități iar acestea se pot rezuma într-un singur cuvânt: Iubirea”. Dacă în prezent avem doar o Iubire, trebuie să alegem lumea în care vrem a o face să evolueze:
- În lumea orizontală? În care nu este decât dorință de posesie, de putere, de egoism și de gelozie. Aceasta care „transformă totul în lucruri” fără a recunoaște în celălalt, – că este o vegetală, un animal, sau chiar omul – dreptul său la Viață, identitatea sa divină.
- Sau în lumea a Fi, pentru a trezi acea iubire „verticală” la valori de respect, de compasiune, de altruism și de Fraternitate universală, permițându-i Rozei noastre să înflorească în centrul Crucii.
Astăzi, este necesar a deschide definitiv poarta care ne va conduce la această verticalitate și care ne va lega din nou de Esența divină, acest germen care este în fiecare și pe care trebuie a-l face să crească. Aici începe căutarea noastră inițiatică a Iubirii.
Victor Hugo punea această întrebare: „Ne naștem de două ori? Da. Prima dată, ziua în care ne naștem la viață; a doua oară, ziua în care ne naștem la iubire”. Nașterea la Iubire, este o căutare, o experiență interioară care duce la înțelegerea marilor legi universale într-o viziune holistică. Și acum, ce definiție putem da cuvântului „IUBIRE”? Este vorba de o forță, o energie care transcende spațiul și timpul, o legătură care tinde spre unire sau spre reunire. Este Esența divină din centrul întregii Creații.
În materie, iubirea operează prin forțele de atracție sau de respingere. Atomul însuși este o expresie a Iubirii. Aceasta este legea care îi face pe atomi să se atragă pentru a forma moleculele, apoi substanțele materiale. La om, Iubirea realizează uniunea noastră cu Sinele nostru și cu celălalt, oricare altul. La nivelul omenirii, ea ne deschide către Fraternitatea universală. În fine, la nivel spiritual, ea recunoaște Uniunea noastră cu Dumnezeul inimii noastre, cu maestrul Interior în fiecare din noi. Iubirea umană este astfel cheia care deschide poarta Iubirii cosmice.
Divinul ni se dezvăluie sub multiple forme și în principal prin intermediul Cuvântului căruia i se revelează Lumina, Viața și Iubirea:
- Iubirea parte a Luminii și Vieții. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei care o dau și pe cei care o primesc. Iubirea revelează și se revelează.
- Iubirea parte a Cuvântului care era lângă Dumnezeu, a Cuvântului care era Dumnezeu. Ea răsună și vibrează în centrul întregii Creații. „Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire”, afirma Albert Einstein.
Să începem acum această călătorie inițiatică a Iubirii de sine, spre Iubirea Divină, trecând prin respect și Iubirea de celălalt, pentru a tinde, în final, către Fraternitatea universală.
Iubirea de sine
Prima etapă a acestei căutări inițiatice deci începe în primul rând cu dezvoltarea iubirii de sine. „Mergi spre tine însuți”, ne spune Biblia („Lekh LeKha”, Gn 12,1). A merge spre sine, înseamnă a intra în labirintul nostru interior și a efectua o întoarcere în adâncurile abisale ale Ființei noastre. Înaintând pe această drumeag interior, mergem să ridicăm mai multe pietre:
- piatra cunoașterii de sine, care purcede din Conștiința de sine;
- piatra ascultării în liniștea interioară;
- piatra iertării și a rezilienței;
- piatra Nopții negre și
- piatra gărzii inimii cu cele două porți ale sale.
Să ridicăm împreună această primă piatră: cunoașterea de sine, sau conștientizarea lui „Eu sunt”. Pe portalul templului lui Apollo la Delfi, în Grecia antică, era gravată deviza: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Pentru a se cunoaște pe sine însuși, trebuie în primul rând să distingem manifestările ego-ului, de cele ale sinelui și, precum alchimistul, să transmutăm, puțin câte puțin, în creuzetul nostru interior, defectele și erorile noastre. Totuși, să rămânem îngăduitori în ceea ce ne privește: să ne acordăm dreptul de a comite erori, pentru a ne da posibilitatea de a învăța din slăbiciunile noastre și de a le corecta, să ne acordăm de asemenea timpul necesar pentru ca, în acest creuzet, maturarea să se poată opera.
Cunoașterea de sine purcede din conștiința de sine. Noi suntem ceea ce avem conștiința de a fi: „Eu sunt cel ce sunt” astăzi, și „eu sunt de asemenea în devenirea de a fi”. În cartea Exodului (Exod 3,14), Dumnezeu se manifestă astfel lui Moise: „ʹeHeYeH ʹa SheR ʹeHeYeH”; „Eu sunt cine sunt” sau „Eu sunt Cel ce sunt”. În acest fel se desenează drumul pentru a merge spre sine… În adâncurile ego-ului nostru, în chiar centrul labirintului nostru interior, trebuie să găsim poarta care ne va aduce pe acest drum. Ea ne va permite să contemplăm Lumina care strălucește în fiecare din noi. În acest fel vom înțelege că Sufletul și Sinele sunt același lucru. În acest fel înțelegem cine suntem în realitate, adică ființe în același timp fizice și spirituale, substanță și esență; deci ființe duble în esență și triple în manifestare.
Din învățăturile rozacruciene, se poate învăța că există trei mari principii: fizic, psihic și spiritual. Prin exerciții practice, studentul rozacrucian este încurajat să-și trezească principiul psihic al Ființei sale pentru a-l elibera din strânsoarea materiei, pe de o parte, și a-l forma pentru a asculta mesajele Maestrului său interior, pe de altă parte. În acest mod, Ordinul Roza-Crucii invită la traversarea a două punți:
- Puntea psihică, numită și „veșmântul de Lumină țesut de creatorii divini”, ridicată între corpul nostru fizic și corpul nostru psihic.
- Puntea spirituală, în ceea ce o privește, ridicată între corpul nostru psihic și corpul nostru spiritual.
Scopul nostru este de a trezi acest corp psihic pentru a traversa cu ușurință punțile psihic și spiritual, pentru a circula dintr-un corp în altul și a prelua Învățăturile divine. În ce privește corpul nostru fizic, acest Templu sacru, pe post de oglindă divină, el cere atenție și respect, Lumină și Iubire. Este locașul Luminii sau chiar „Graalul de aur”. El găzduiește sufletul nostru de-a lungul acestei incarnări. Potrivit lui Teilhard de Chardin, se poate afirma că „noi suntem Ființe spirituale trăind o experiență umană, un corp viu, dotat cu un suflet comun”.
Astfel a se iubi pe sine însuși, înseamnă a recunoaște realitatea noastră profundă și a lăsa să strălucească soarele nostru interior într-o Iubire din ce în ce mai vibrantă. „Mare este efortul de a căuta să ne cunoaștem așa cum suntem”, scria Louis-Claude de Saint-Martin, „dar trebuie în continuare să muncim pentru a ne cunoaște așa cum am vrea să fim. Aceste două științe sunt legate și trebuie continuu să ne preocupe. O a treia știință survine după acestea două, și este fără îndoială cea mai dificilă dintre toate. Astfel că după ce am învățat să cunoaștem ceea ce am vrea să fim, trebuie să muncim neîncetat pentru a deveni”.
Ridicăm acum cea de-a doua piatră: ascultarea în liniștea interioară. Ascultarea cere liniște. Se recomandă în acest caz a intra în liniștea inimii noastre și a lăsa Sinele să se exprime. În liniștea interioară, adevăratul Sine se dezvăluie în toată splendoarea sa și pare a spune „vino!”. Iubirea ne vorbește în liniștea inimii noastre, în Lumina Sufletului nostru: pentru a-i auzi mesajul, devine necesar a fi în totală receptivitate, a crea în noi acel gol care ni-l aduce liniștea gândurilor noastre, a vorbelor noastre și a acțiunilor noastre. În această acalmie, stăpânirea liniștei va permite Luminii divine să se dezvăluie în noi și să ne cuprindă întreaga ființă.
Ridicăm acum a treia piatră: cea a iertării. Așa cum Piatra filosofală revelează adevărata Lumină, noi putem revela Lumina din noi numai dacă nu opunem rezistență trecerii sale. Așa că ar trebui să ne debarasăm de toate zgurile noastre, prin urmare ar trebui să ne golim inima de orice resentiment, pentru a dezvălui Lumina și Iubirea.
A ierta, înseamnă să ne liberăm de toate acele resentimente care ne otrăvesc Ființa și ne ascunde Lumina. Sofocle ne amintește că „un singur cuvânt ne liberează de povara suferințelor vieții, acesta este cuvântul Iubire”. Trebuie deci să trecem la iertare și la ceea se poate numi reziliență. Reziliența, este refuzul resemnării fața de fatalitatea nenorocirii, dar, asta nu înseamnă negarea nenorocirii. Și cu atât mai mult uitarea ei: dacă comparăm traumatismul cu o leziune fizică, faptul de a pune un pansament deasupra ei nu o vindecă, ba dimpotrivă, dacă aceasta nu a fost dezinfectată, plaga se cangrenează, se infectează și se necrozează; trebuie atunci să scoatem pansamentul și să spălăm rana, chiar dacă acest lucru doare! O cicatrice se formează, mereu sensibilă de-a lungul vieții noastre, așadar reziliența cicatrizează relele, însă dezvăluie în noi o fragilitate conștientă. Reziliența, este metamorfoza rănii: în crisalida noastră interioară, trebuie să conștientizăm traumatismul și să-l transformăm în forță, pentru ca fluturele să zboare, mai ușor și eliberat.
A rumega mereu trecutul închistează ruptura și îi relansează efectele sale destructive, această rumegarea se opune rezilienței, în timp ce metamorfoza eliberează – ea ne deschide la Iubire. Precum un fluture, trebuie să găsim capacitatea de a ne relua viața după o perioadă dureroasă. Care sunt procesele care ne duc la reziliență și cum s-o punem în aplicare? Înainte de orice este vorba de a înțelege. A înțelege, înseamnă a admite faptele, a le incorpora în istoria noastră: a ne înțelege istoria înseamnă acel „cunoaște-te pe tine însuți”. Trebuie apoi a ierta, acea iertare adevărată care să transmută sentimentele de ură în Iubire, a ști să ierți pe altul, a ști de asemenea a se ierta pe sine însuși, fiindcă în multe traumatisme se naște un sentiment de vinovăție. A nu ierta, înseamnă a rămâne înlănțuit în propria rană, precum un câine în lanțul său, înseamnă a-ți interzice să fii fericit și să fii liber, înseamnă a-ți interzice să iubești, înseamnă a genera ură și a rata întâlnirea cu Viața și Iubirea. Pe calea rezilienței, nu ne mai întâlnim cu întunericul atât timp cât se acceptă a face ca pe aceasta să intre Lumina!
Iată un scurt extras din cântecul Luptă contra rușinii, al lui Grand Corps Malade, al acelui tânăr sportiv de înalt nivel care, în urma unui accident, a devenit „omul în cârje”:
„Să nu mai crezi în nimic, viața e cea care plânge.
Vino spre lumină frățioare…
Mutrișoara mea drăguță, al meu Polo, amicul meu…
N-o să-l lăsăm să plece, ne va plăcea…”
Ridicăm acum cea de-a patra piatră: Noaptea neagră și mâna întinsă de Maestrul nostru Interior pentru a ieși din întuneric și a intra în Lumină. Pe drumul inițiatic, putem întâlni, în mai multe reprize, ceea ce Tradiția numește Noaptea neagră, acea perioadă în care sufletul rătăcește în întunericul incertitudinii și al îndoielii, și în care suntem antrenați în întunecimile noastre interioare.
Astfel închiși în athanor-ul nostru, ne ardem zgurile, și precum alchimistul care vede puțin câte puțin cum strălucește aurul pur în creuzetul său, aurul nostru spiritual ni se dezvăluie! Însă, acest timp al purificării nu trebuie să se eternizeze, și trebuie să ne ajutăm de Maestrul nostru interior pentru a ieși din acest întuneric, să urcăm pe scara ducând în linie dreaptă spre Soarele divin și să intrăm în Lumina zorilor aurii. În ce fel?:
- Menținând, mai mult ca oricând, perioadele noastre de rugăciune, de meditații și de armonizare, cele care ne vor hrăni Sufletul: hrană cu atât mai importantă cu cât ne simțim mai abandonați în noapte.
- Și rememorând acele momente care ne-au încântat Sufletul, ca de exemplu, să ascultăm unele piese muzicale care inspiră și ne-au atins inima în timpul unei experiențe mistice sau într-un alt moment deosebit. Acest amintiri ne îmbrățișează din nou inima și încântă Lumina divină din noi.
Pentru a încheia, ridicăm a cincea piatră: „garda inimii”, cu cele două porți. Părinții deșertului asimilează garda inimii cu un „paznic” care pune pe fugă ceea ce ei numesc „banda răului”. Ca o sentinelă, sau ca un gardian interior, ea se postează la poarta Templului inimii noastre pentru a împiedeca „răul” să se exprime prin noi. Acest gardian este cu ochii pe noi, ne controlează în fiecare clipă gândurile, vorbele și acțiunile, pentru a nu culege decât Lumină divină. În acest Templu interior, se găsesc ceea ce Louis-Claude de Saint-Martin numește cele două porți ale inimii; el ne spune că „dacă omul își închidea inima la nelegiuire, ea n-ar fi avut nici o cale de ieșire pentru a se putea strecura în lume”. Trebuie să ne închidem inima „forțelor distructive” și să o deschidem energiilor divine. Inima este deci acel creuzet în care se operează transformarea care trebuie să permită omului a se deschide Divinului. În fine, Saint-Martin precizează că singura inițiere pe care o propovăduiește și pe care o căută cu toată ardoarea sufletului său „este aceea, pe unde putem intra în inima lui Dumnezeu, și face să intre inima lui Dumnezeu, în noi”. Astfel, deschiderea porții superioare a inimii ne condiționează urcarea spre Lumină.
Iubirea de celălalt
A doua etapă a acestei căutări inițiatice continuă cu respectul și iubirea de celălalt. Viața este o punere în relație: a trăi, înseamnă a fi legat de ceilalți; și această relație nu poate fi trăită într-o formă fructuoasă, decât dacă suntem deja legați Sinelui, așa cum tocmai am văzut-o.
Având revelată Iubirea de sine, suntem pregătiți să ne deschidem celuilalt; ca într-o oglindă în care se reflectă propriul nostru eu. Suntem pregătiți să ne deschidem unei relații de la ființă la ființă. Această privire asupra altuia, care trebuie să guverneze toate gândurilor noastre, vorbele noastre și acțiunile noastre în viața de zi cu zi, o regăsim în rugăciunea de dimineață a sfântului Francisc de Assisi; ea conține toate principiile acestei „alchimii mentale” pe care trebuie s-o realizăm în fiecare zi. Iată rugăciunea:
„Dumnezeu al inimii mele, Dumnezeu al înțelegerii mele,
În liniștea acestei zile născânde,
Vin să-ți cer pace, înțelepciune și putere.
Astăzi vreau să privesc lumea
Cu ochii plini de iubire,
Să fiu răbdător, înțelegător, blând și înțelept,
Să văd dincolo de aparențe
Pe copiii Tăi, așa cum Tu însuți îi vezi,
Și astfel să nu văd decât binele în fiecare.
Astupă-mi urechile la orice calomnie,
Păzește-mi limba de orice răutate,
Ca numai gândurile care binecuvântează
Să sălășluiască în spiritul meu,
Să fiu atât de binevoitor și de voios,
Încât toți cei care se apropie de mine să simtă Prezența Ta.
Îmbracă-mă cu frumusețea Ta, Dumnezeu al Inimii mele,
Și de-a lungul acestei zi, să Te dezvălui.”
Pentru a ne deschide spre altul, ne va fi indispensabil a ridica din nou câteva pietre de pe acest drum: va trebui să integrăm valorile de respect, compasiune, simpatie și altruism, și să ne deschidem Solidarității, pentru a tinde in fine spre Fraternitatea universală.
Pentru a integra aceste valori de respect, trebuie să conștientizăm că fiecare ființă este o istorie sacră a Marelui Tot. Trebuie să fim animați de cel mai mare respect față de natură, de animale și de toate ființele umane, oricare le-ar fi rasele, religiile sau limbile, fiindcă orice creatură este de Esență divină. Louis-Claude de Saint-Martin califică acest respect pentru altul ca „rugăciunea operelor”. Este vorba de a-L „vedea pe Dumnezeu” în orice ființă și în orice lucru, cu compasiune și Iubire. „Armonizarea cu Dumnezeu în Operele Sale”, înseamnă a vibra la Unison cu Iubirea divină și a trăi o clipă de Eternitate și de Bucurie. Rûmi îndemna la a-i iubi și respecta pe toți oamenii atât timp cât fiecare om este o reflectare a Ființei absolute; el astfel propovăduia Iubirea omenirii și toleranța.
Cât despre compasiune și simpatie, este vorba de aptitudinea de a conștientiza suferința altora. Înainte de orice, să ne amintim că a susține pe altul, înseamnă și a ne susține pe noi înșine! Și atunci, cum să aducem altora susținere în încercări? Un pic de empatie ne poate permite să-l înțelegem pe celălalt, să-i aducem mângâiere și sprijin, să-i devenim mărturie, să-l ascultăm, să-l întâlnim, să-l îndrumăm spre un mâine, într-un alt proiect de viață, să împărtășim și să avansăm împreună.
În fine, pentru a ne deschide la solidaritate, este necesar să ne dezvoltăm ascultarea și să transmitem iubire, tandrețe și stabilitate, astfel încât „celălalt” să-și găsească loc în sânul societății noastre… permițându-i să-și refacă stima de sine și să existe din nou. Un cuvânt, un gest de tandrețe sau de iubire, reprezintă mijloacele esențiale pentru a-l întâmpina pe altul în încercarea sa, să-i întindem mâna și să-l ajutăm să facă un prim pas spre un alt mâine. Astfel, a-i aduce altuia susținerea noastră revine la a-l asculta, a-l urmări, a-i întinde mâna, a-i arunca o coardă sau o prăjină, pentru a-l ajuta să iasă din abis și mai ales să repornească. Solidaritatea ne apropie și ne unește pe unii de alții. „Iubiți-vă unii pe alții precum eu v-am iubit”, ne învăța Maestrul Iisus. Trebuie să mergem în întâmpinare altuia, a tuturor altora, pentru a construi o nouă omenire.
Pentru a tinde spre Fraternitatea universală, trecerea individualului la colectiv, de la om la omenire, este o etapa crucială în căutarea noastră de Iubire. Ne trebuie să „gândim universal” la starea de bine a tuturor ființelor vii, sub forma unei iubiri unice. „Când oamenii vor înțelege că ei formează o fraternitate universală avându-și originea în Dumnezeu, că Terra poate deveni un paradis și natura o sursă de inspirație, radiația ei se va purifica și va proceda la regenerarea omenirii.”
În acest fel conștientizăm că Omenirea este UNA și ca urmare putem lucra în numele Fraternității, fiindcă omul este membru cu drepturi depline al acestei mari Fraternități universale, înglobând tot ce este viu. Regăsim această Fraternitate în felul în care o scrie poetul ivorian Bernard Dadié:
„Pe drumul de Mâine.
Drumul Oamenilor.
Drumul Fraților.
Fără altă fraternitate, decât fraternitatea tuturor și pentru toți.
Fără alt cântec, decât cântecul tuturor și pentru toți…
Pe drumul de Mâine,
Drumul oamenilor noi,
Drumul Iubirii universale…”
Iubirea Divină
Ultima etapă a acestei căutări inițiatice se va încheia cu experiența Iubirii divine. Pentru a ne ajuta în această căutare de Iubire, dispunem de minunate instrumente precum meditația cotidiană și rugăciunea.
A intra în meditație, înseamnă a ne conecta și a intra în armonie cu întreaga Creație; înseamnă ca, pas cu pas, să traversăm acea punte spirituală care ne duce la Divin, care apoi să ne îmbrățișeze Ființa cu Iubirea Sa. Rugăciunea, în ceea ce o privește, este „fiica Iubirii, este respirația sufletului”. Într-adevăr, a ruga constă în a stabili un dialog intim între Sine și Dumnezeu. Rugăciunea este un mijloc privilegiat pentru a conștientiza legătura spirituală care unește pe om cu Dumnezeu, ea ne pune în rezonanță cu sursa Sufletului nostru și produce o „fuziune” momentană între conștiința noastră și Conștiința cosmică.
Denis Areopagitul descrie astfel experiența sa a rugăciunii: „Este ca și cum o scară luminoasă era suspendată în înălțimile cerești și, simplul fapt de a o sesiza, mai întâi cu o mână, apoi cu alta, pare s-o tragă în jos, dar în realitate, noi înșine suntem cei cățărați spre splendorile cerești ale unei raze luminoase.” De fapt, el descrie cu alte cuvinte acea punte spirituală care ne duce la Lumina și Iubirea divine, prezente în fiecare dintre noi.
A face experiența Iubirii divine, înseamnă a trăi extazul Iluminării, a realiza Unitatea cu Absolutul. Înseamnă a ne delesta de toate fricile și a ne umple cu Lumina Iubirii și cu Bucurie. Exteriorul și interiorul nu se mai diferențiază, suntem Unu și Unul este în noi. Așa cum Piatra filosofală revelează Lumina, Iubirea îndeplinește mutația interioară a Ființei noastre. Fiecare dintre celulele noastre vibrează și radiază această Iubire. În acest fel suntem pregătiți a primi, în inima noastră, întreaga Creație; complet scufundată în acel ocean de Iubire… în felul acesta putem îndeplini această misiune de Gardian al Terrei.
Îmi revine în memorie un cântec rozacrucian, cântec care își găsește tot sensul la acest nivel de reflecție:
„Iubire, care înlături teama,
O tu, ce ne dai bucurie.
Iubire care eliberează,
Îndrumă-mă în Măiestrie!”
În calitate de umaniști, avem datoria de a multiplica eforturile noastre pentru a manifesta idealul nostru de puritate și de Iubire pe toate planurile ființei noastre. Omenirea face în prezent experiența Nopții negre. „A venit timpul când toate ființele trebuie să fie readuse la puritatea lor originară și în care avem a răspândi, pentru această lume, într-un gest de fraternitate… Iubirea universală și Pacea Profundă.”
Revista Rose-Croix nr. 270
Arti.01-1/191219